Categoria: Comentarii & discuţii

Să ne înțelegem. Nu sunt genul habotnic sau dornic să impresioneze audiența, cel puțin nu dincolo de orele de serviciu. Am vrut să fiu lângă un om care mi-a fost alături la începuturile carierei și mi-a dat la nevoie și două șuturi spre înainte, pentru ca în timpul liber să îmi arate prietenie nelimitată. Așa că ar fi trebuit să fie cel mai frumos weekend de anul acesta… Ce bucurie mai mare decât să fii nașul unuia dintre cei mai apropiați prieteni?

Nu se va repeta curând și nu neapărat pe motiv de prieteni puțini. Sincer, m-aș topi să pot lega încă vreo două familii neoficializate încă. Problema este că toată bucuria este de fapt o aventură nu doar costisitoare ci și păcătoasă de-a dreptul. O aventură care te duce la limită. Pe mine m-a ispitit să înjur de vreo trei ori.

Oglinzile inutile

”Hai să mergem să luăm un tort pentru musafiri.” Zis și făcut. Ies din bloc și dau să urc în mașină. ”Auzi, dar tu nu ai oglinzi la mașina asta?” (mai mult…)

Raul Mândru.

Probabil cel mai bun prieten al meu. Sigur, al treilea frate. Pe drum către aeroport, l-am tras de limbă în fața camerei despre ponturi de angajare la New York, prețul la benzină, părerea lui despre traficul de la noi. Am rămas surprins despre ce îi poate mintea. De parcă ar trebui să mai am dubii după 12 ani…

Pun pariu că vei spune la fel după ce îl vei asculta vorbind…

În aceeași ordine de idei, mai fac din astea dacă dai un like, sau mă spui pe twitter.

Am mai scris despre el aici.

Ultima dată când m-am urcat în corcoduş aveam cred că 10 ani… Azi m-am simţit ca în copilărie, doar că distracţia a durat numai 5 minute. Deh, pauză de masă de reporter…

Tu când te-ai urcat ultima dată în pom după fructe, în loc să mergi la piaţă?

Am mai spus-o de vreo cinci ori în ultimii trei ani. Singura soluţie este impozitul aplicabil tuturor maşinilor şi nu o taxă de poluare, auto, de prima înamtriculare sau altă găselniţă stupidă. Uite la ce duce încăpăţânarea unor guvernanţi incapabili să vadă ziua de mâine. Ce aflăm azi (mai mult…)

Așa arată Splaiul Independenței. 10 kilometri de gard furat sistematic. Nu vorbim de o țară bananieră, ci de capitala României. Gardul nu e orice fel de gard. Stâlpi grei de fontă și panourile ornamentale din fier s-au transformat în bani pentru hoții din Glina și Pantelimon.

Am făcut și un reportaj pe această temă. Credeți că au fost prinși cei care au cărat cu căruțele din București sute de tone de fier? Da, trei coetnici și o căruță.

În același reportaj, câteva zeci de kilometri de cablu din linia de contact care au dispărut fără vreun hoț prins. Vă dați seama cât de buni au ajuns hoții, care sunt probabil invizibili?

DN1 este arena zilnică a zeci de accidente mai mult sau mai puțin grave. Reintroducerea și suplimentarea radarelor fixe vine ca o urmare a acestora. Așa ni se spune. Deși nu viteza este factorul numărul 1.

Zilnic DN1 este tranzitat de bețivii din Tâncăbești ori Fierbinți și nu numai, în Daciile lor care nici de Remat nu mai sunt bune. O singură manevră mai în zig-zag a acestora și celorlalți participanți la trafic le trec prin fața ochilor rapid cele mai frumoase momente petrecute în viață. Unul dintre șoferi rotește în neant volanul de parcă de el ar mai depinde salvarea. Însă copacul cu diametrul de 4 metri devine locul de ofrandă pentru 5 oameni morți din vina unui cretin. Cercetările de la fața locului arată că accidentul s-a produs din cauza celor 10km/h în plus peste viteza legală. Caz închis.

Radarele fixe vor fi montate în cele mai “sângeroase” zone de pe șosele. Asta implică (mai mult…)

În fiecare dimineață, clincenenii, bercenarii ori jilăvenii se urcă în taximetre și pornesc cu avânt economic spre București. Potența lor financiară susține activitatea câtorva sute de taximetriști harnici. Criza care a nenorocit România, ocolește cu succes Petrăchioaia, Buftea, Bragadiru, Voluntari și alte câteva localități ilfovene. Indiferent de dimensiune, populație și noroi, toate satele și municipiile desfundate din jurul Bucureștiului au fost binecuvântate cu taximetre fără număr. Nume precum Pelicanul, Euroline, Drive Taxi sau nu mai știu ce firmă obscură au rejuvenat fără acid hialuronic o afacere pe care o credeam falimentară dacă îi asculți pe șoferii năduviți de prețul benzinei.

Afacerea cu taximetre merge atât de bine unsă, încât patronul de la Pelicanul Taxi își permite chiar să scadă prețul. 1,39 lei per kilometru este, cred eu, cel mai mic tarif de care am auzit pe la noi, preț care înfruntă benzina de aproape șase lei fără vreo emoție. Vă mai amintiți când era carburanții erau mai ieftini cu vreo treime, iar tarifele se apropiau de 2 lei? Așa că un record absolut merită aplaudat. Iată oameni cu viziune care ne demonstrează că afacerile bune vin de acolo de unde nu te aștepți. Ilfovul este așadar în plină expansiune economică, iar cetățenii săi au nevoie de transport accesibil și de calitate. Doar că probabil nu știau despre asta…

Biznismenii ilfoveni vin (mai mult…)

Toată lumea s-a împăcat cu ideea că nu putem devia autostrada. Prezentul ne chinuie deja, asta e clar. Dar eu am revenit pe Autostrada Soarelui a doua zi la rând. Drumul e plictisitor și plin de hârtoape pe ultimii kilometri, însă de acum știu că la destinație voi da peste prietenii mei. Am prins drag de oamenii îngropați în câmpul de la Valul lui Traian acum o mie de ani. Stră-strămoșii mei, proto-românii. Visez frumos la un muzeu cum nu s-a mai făcut la noi. Un sătuc medieval dobrogean reconstituit din piesele găsite acum pe șantier. Un loc unde să îmi duc copiii peste zece ani și să le arăt: Uite, tati, așa trăiau românii acum o mie de ani… Știu că și voi gândiți la fel și vă mulțumesc pentru mesaje.

Când am auzit prima dată despre scheletele de pe șantierul Autostrăzii, mi-am zis că iar au găsit un motiv să tragă de timp drumarii. M-am dus acolo convins că nu o să găsesc decât două-trei oscioare și cinci pietricele triste. Am plecat devreme, fără să mănânc de dimineață, iar eu fac urât la foame. Vroiam să filmez repede ce găsesc și să plec spre redacție pentru că drumul durează 5 ore dus-întors, iar reportajul trebuia să intre în aceeași zi. Ca de obicei…
Toate planurile mele s-au schimbat însă după ce am ajuns.

Am stat în soare, praf și vânt patru ore fără apă și vreun sandwich la pachet. Am uitat de foame și insolație pentru că eram hămesit să filmez minunăția. Nu sunt vreun mare pasionat de istorie sau arheologie, dar priveliștea mi-a făcut pielea de găină. Am rămas gură-cască în fața unei descoperiri care spune multe despre cine suntem azi. Stră-strămoșii noștri îmi vorbeau printr-o fereastră deschisă spre mileniul 1. Muzeografii sunt de obicei plicticoși, dar arheologii pe care i-am găsit în câmpul de la Valul lui Traian m-au câștigat în câteva minute. Vorbesc cu însuflețire despre o perioadă a istoriei noastre de vreo 250 de ani despre care nu știam nimic sigur, până acum. Ni se dovedește că au trăit oameni în Dobrogea după plecarea romanilor și poate că erau tocmai stră-stră-strămoșii noștri. Cum ar fi să fie adevărat? Se deschide un nou capitol în cartea de istorie cu povești despre casele lor, obiceiuri de înmormântare, stil de viață, până și câte kilograme aveau, înălțimea ori speranța de viață.

Poate mă entuziasmez eu prea tare. Voi ce credeți? Ce ar trebui să facem cu acest sătuc vechi de o mie de ani?
- Strângem ce se poate și tragem autostrada repede peste.
- Mutăm cu grijă totul lângă și facem un super-muzeu. Reconstruim totul așa cum era și aducem milioane de turiști așa cum fac grecii.
- Deviem autostrada chiar cu riscul de a întârzia cu încă vreo jumătate de an și o cheltuială suplimentară de milioane de euro. Facem totul ca la carte cu respect pentru istorie.

Aștept propunerile și ideile tale. Eu mă întorc pe șantier la prietenii mei, scheleții.

Am ajuns fără să țin morțiș expert în Bulgaria. După arestarea din 2004, revin de câteva ori pe an pe malul drept al Dunării de voie de nevoie. După ce am câștigat procesul cu $%^&* din vamă, am rămas cu cazierul curat suficient cât să trec Podul Prieteniei de zeci de ori.

Mai mult, Știrile ProTV mă trimit aici de fiecare 1 Mai de prin 2008. Bat stațiunile de la Albena la Sunny Beach prin Nisipurile de Aur în căutarea secretului bulgăresc. Și cred că anul acesta îmi e mai clar ca niciodată.

Măi fraților, oamenii ăștia nu excelează la nimic. La absolut nimic. Stațiunile lor sunt modeste, hotelurile chiar și cele de 5 stele se apropie cu greu de standardele cu care identificăm luxul autentic din străinătate. Nu găsești distracții adevărate prin hoteluri sau cluburi. Spectacolele de seară sunt cu o treaptă peste penibil și totuși reușesc să umple hoteluri întregi în ciuda vremii friguroase, a ploii și a crizei.

Bulgarii ne bat la turism cu (mai mult…)