Un amic îmi scrie că e la capătul puterilor. Nu se plânge de criză, de bani, de oboseală. Pur și simplu lucrurile de la el acasă nu mai merg bine deloc și este ”epuizat la cap”. Fără să fiu specialist, îmi dau seama că e în depresie. Însă priceperea mea se oprește aici.

Știu doar că oamenii supărați nu prea se remontează singuri. E greu să îți spui că va fi mai bine când lucrurile sunt de… rahat. Apoi și oamenii din jur nu se mai uită la tine cu aceiași ochi. Când începi să le spui despre belele tale, te compătimesc cu puțină amabilitate și apoi tac și te ascultă așteptând momentul oportun să încheie și să își vadă de… problemele lor. Pentru că și ei au cu siguranță destule… Încet, încet ajung să te evite. Și atunci ce faci? Ce faci când oamenii de lângă tine nu pot, nu vor sau nu știu să te ajute?

Amicul meu îmi scrie că s-a gândit să meargă la psiholog. Prima reacție a românului de rând: ”Ăsta-i nebun!”. Eu zic însă că e un om sănătos la minte, care trece printr-o pasă mai proastă. Un om care știe și simte ce e mai bine pentru el. Pasa proastă pentru mintea unui om poate fi ca o răceală la plămâni, o ruptură musculară a gambei sau o hepatită… Pentru fiecare dintre acestea mergem la câte un medic. Pentru mintea ta ce faci? Uite ce i-am răspuns amicului meu:

Eu zic că gestul tău cere curaj. Te încurajez și eu să cauți ajutor pentru pansarea rănilor sufletului la un medic priceput. Așa cum o fractură sau o arsură lasă cicatrici, la fel fac și suferințele minții și sufletului. Din păcate, pentru cele din urmă nu căutăm ajutor și ajung să ne bântuiască precum rănile deschise, infectate și apoi cangrenate. Rămâi sănătos. Cere ajutor!

Fii sincer acum și spune dacă ai apelat sau te-ai gândit serios să apelezi la un psiholog ori un psihiatru. Încep eu. Acum câțiva ani am purtat mai multe discuții cu profesionist, care m-a ajutat să ies dintr-o astfel de fundătură. Din fericire, pasul a fost ușor pentru că medicul mi-era și prieten vechi. Ședințele noastre se petreceau la o plimbare prin parc. Eu vorbeam verzi și uscate, el asculta și mă orienta către răspunsul pe care în cele din urmă tot singur mi l-am dat.

Susţine-l şi tu!

Mercedes-ul ML 320 CDI este o maşină sigură în limitele legilor fizicii. Aşa scrie în manualele automobilelor. Sistemele de siguranţă, care ar fi trebuit să funcţioneze în momentul accidentului, sunt cele care lucrează strict prin intermediul roţilor. Mă refer la frâne şi tracţiune.

Vorbim despre ABS, adică sistemul de prevenire a blocării roţilor, distribuţia forţei de frânare, asistenţa la frânarea de urgenţă şi controlul tracţiunii, integrate toate în ESP, adică sistemul de control al stabilităţii. Destul cu chineza. ESP-ul nu ar fi trebuit să aibă nici o problemă să menţină roţile pe traiectorie. Cu două condiţii: roţile şi viteza să fie cele potrivite pentru drum şi vreme.

Mercedes-urile sunt renumite pentru confort şi felul în care “maschează” viteza. Ultima amendă de viteză am luat-o acum doi ani pentru că pur şi simplu nu mi-am dat seama cum am ajuns la 130 la oră în afara localităţii. Noroc că era vară. Cel mai probabil, expertiza tehnică ne va spune că Şerban Huidu depăşise viteza legală. Dar nu asta e cea mai mare problemă.

O ştiu pe propria piele. Poţi să ai cea mai sofisticată maşină pe alunecuş. Cu cât e mai mare, cu atât e mai greu de controlat, indiferent de tracţiunea integrală care nu mai poate face nimic când roţile nu pot executa comenzile calculatorului. La aproape două tone cât cântăreşte ML-ul, ar fi derapat în curbă şi la viteze mai mici după ce asfaltul s-a acoperit cu lapoviţă. Anvelopele late, de vară, devin tălpi de sanie la 3 grade cum erau duminică. Se întăresc şi pierd aderenţa.

DIncolo de deontologii care despică firul în 444 la televizor, eu văd trei lecţii scurte de învăţat aici:

Nu fi criminal! Foloseşte anvelope de iarnă, iarna. Nu există anvelope de vară care să te poată salva din aşa ceva.

Nu te baza pe maşină. Siguranţa pe care o oferă teoretic este o iluzie care e suficient să dea eroare o singură dată.

Nu mă interesează cine era la volan. Maşina care a derapat avea şofer. Indiferent cum îl cheamă, este responsabil de trei morţi. Şoferul este om şi este supus greşelii. Greşeala de moarte se pedepseşte (*). Pedeapsa preîntâmpină alte tragedii similare prin puterea exemplului şi coerciţie.

(*) art. 178 Cod. penal: “Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei funcţii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activitaţi, se pedepseşte cu închisoare da la 2 la 7 ani.”

P.S.

I-am purtat mereu o simpatie amicală lui Şerban, cu care am vorbit în mai multe rânduri. Nu am nimic personal cu el, deşi am apărut de vreo câteva ori în emisiunea sa. Ba chiar mi-a luat partea când am fost arestat la bulgari. Greşeala lui este însă de acum de competenţa unor instanţe nu doar lumeşti. Îi doresc să găsească puterea să îşi asume vina şi să îşi ducă până la capăt crucea.

Dumnezeu să îi odihnească pe cei trei morţi din accidentul de ieri şi pe restul de 2.200 care au murit până acum anul acesta pe drumurile României.

Scris pentru ProMotor.ro

Asta spuneam aseară, cu o oră înainte de lansarea iPhone4S. Fără orgolii şi lipsă de modestie, pot spune că am intuit majoritatea noutăţilor. Era totuşi evident că vom vedea multe dintre tehnologiile noi despre care vorbeam acolo, dar care crezi că lipseşte cu adevărat de pe noul telefon Apple? Ce crezi sincer că ai fi putut folosi care să îţi facă munca mai uşoară şi timpul liber mai uşor de omorât?

Eu sincer cred iPhone4S este un telefon spectaculos şi foarte util dar nu este WWWOOOWWW aşa cum ne aşteptam. Probabil, după ce ne vom opri din visat cu ochii deschişi, o să vină Steve Jobs cuplat la o baterie Duracell şi ne dă din nou pe spate cu un iPhone care să “schimbe lucrurile din nou.”

Știi deja deja de pe blog că există o metodă legală să scapi de facturile neplătite. Scurt pe doi, dacă au trecut cel puțin trei ani de la emiterea facturii și tu nu ai plătit nici un leu, creditorul (operator de telefonie spre exemplu) nu mai are dreptul să ceară executarea ta silită în instanță. Toată povestea legală și peste 300 de comentarii sunt în postarea – Nu plătesc, doamnă!

Bun, bun, bun! De ce revin asupra problemei? Mi se reproșează o listă de chestiuni de moralitate printre comentarii. Spun că ”mi SE reproșează” pentru că discuția se desfășoară impersonal, adică moraliștii sunt de obicei anonimi. Ultimul m-a încărcat însă destul de puternic încât să mai dau un răspuns, sper final, acestei dispute de etică și civilizație.

Plecăm de la premisa că nu e urât sau rușinos să te faci că uiți de datorii, e chiar ilegal de-a dreptul. O știm cu toții. Atunci, câtă vreme democrația este domnia legii, mă aștept ca băncile, firmele de telefonie sau vânzătorii de electrocasnice să ofere credit dar să își urmărească încasările. Câtă vreme își permit luxul de a aștepta mai mult de trei ani ca să își încaseze debitele restante, înseamnă că fac profituri suficient de grase încât să amâne rezolvarea problemei.

Pentru mine asta ridică însă un alt semn de întrebare. Unul periculos. Câtă vreme și-au permis să dea credit oricui fără nici o garanție, înseamnă că piața, reglementările și autoritățile le-au permis acest lucru. Eu o să mă refer acum la piață.

La creditele cu buletinul dobânzile ajunseseră în perioada goanei după orice și la 40%. Jumătate din dobânzi acopereau însă pierderile cu rate neplătite. Așadar cei buni platnici suportau rate mai mari pentru că firmele de creditare sau băncile nu erau în stare să își încaseze banii de rată sau mai degrabă nu își băteau capul cu așa ceva pentru că făceau oricum profituri uriașe. Câtă vreme piața suporta, au continuat. ”Noroc” că a venit criza și avalanșa de clienți s-a domolit. Când au apărut găurile prin profit, brusc și-au adus aminte că au bani de recuperat. Caută-i pe ”anonimii” cu buletinul de unde nu-s.

Așa că s-au întors către reglementări. Legea le dă dreptul să le ia banii datornicilor când au garantat cu ceva și mai ales dacă îi găsesc. Pentru că nu se pricep la asta, au apelat la firmele de recuperare de debite. Practicile lor sunt deja un subiect prea lung de discuție în postarea de mai sus. Ce mă deranjează pe mine este că abuzează de lipsa de informare a datornicilor și le spun că legea îi obligă. Nu veni cu legea după mine dacă nu o ai la tine, că nu e de bine!

Concluzia mea: Ai bani de recuperat, recuperează-i urgent dar cu legea în mână! Nu zic să îl execuți silit pe un om la ananghie, dar semnează cu el un angajament de plată în rate și pune-l să plătească, altfel execută-l silit. Bunul simț al banilor se educă prin penalizare, iar regula este valabilă pentru ambii parteneri. Am învățat-o pe pielea mea împrumutându-i pe alții. Mă aștept să o învețe și creditorii. Așa că nu le mai plângeți de milă, că pe mine nu mă întreabă nimeni dacă am bani destui pentru următoarea rată.

Preotul genunei

Primele două păţanii sunt însă glume copilăreşti pe lângă duşul rece din altarul bisericii Sf. Silvestru.

Dincolo de taina cununiei, lecţia de morală creştină din predică mi s-a părut de maximă elocvenţă: “Prea mulţi tineri se căsătoresc fără să mai treacă şi pe la biserică pentru binecuvântare!” Înclin să îi dau dreptate ca orice ortodox, după care îmi amintesc senzaţia penibilă de la ultimul botez, într-o biserică de cartier din Militari. Preotul m-a scanat de jos până sus şi când a ajuns la cap, preţul său fără chitanţă crescuse progresiv de la 200 la 900 de lei. Plus avansul pe care nu mai recunoştea că îl primise. După câteva zile a avut tupeul să mă mai şi sune ca să îmi ceară favoruri.

Dar să revenim la Silvestru…

Tactica e simplă. Când dai să pleci, îţi aminteşti de certificatul de căsătorie. Naşul îşi asumă automat drumul spre altar unde preotul aşteaptă cu un zâmbet curtenitor. Urmează câteva fraze pline de înţelepciune, după care îţi dai seama că nu îţi va da ieftin certificatul. Vrea să bagi mâna în buzunarul tău ca să îl umpli pe al lui. Un şantaj lipsit de subtilitate. Preotul este acolo să te jecmănească şi este pregătit să îţi ia banii cu dexteritatea unui cameleon. Limba lipicioasă simte gustul bancnotelor înainte să le vadă şi porneşte spre ele cu precizia unui vânător de insecte multicolor.

Eu îi spun că 1300 de lei este exagerat şi nejustificat, el spune că: “Aşa e la noi, la Silvestru”. I se spune contribuţie benevolă dar nu se afişează nicăieri. După câteva tentative de negociere a tarifului, apelez la tacticile lui. Îi amintesc de ce a spus în predică despre tineri. “Nu credeţi că se simt jecmăniţi la biserică şi de aceea se abat de la tradiţia creştină? Nu vă e teamă că bătrânii de pe urma cărora huzuriţi se vor duce în pământ iar bisericile se vor goli?” Cuvintele mele ricoşează fără să zgârie armura de nesimţire preotului. Sunt conştient că ultima soluţie ar fi să trec de la dialogul elegant şi tăios la mahala. Refuz să înjur în altar şi mă recunosc înfrânt. Preotul îmi ia ultimii bani lichizi din buzunar şi pleacă fericit acasă la volanul maşinii lui premium.

Cavalerul de onoare mă avertizase că tocmai ce îi filmase pe cuvioşii preoţi cu camera ascunsă cerând mită cu tupeu. Au apărut şi la ştiri, Patriarhia a condamnat public gestul şi apoi… nimic. S-au întors fiecare la turmele lor de oi credincioase, dătătoare de foloase trebuincioase unei vieţi pline de evlavie în sânul clerului atotputernic şi suveran.

Neputinţă!

Asta e senzaţia cu care te lasă fiecare dintre cele trei episoade. E o minune că lucrurile funcţionează chiar şi prost când nu poţi fi sigur de nimic în România. Jungla de beton nu are praguri şi nici repere. Ne-am obişnuit să ne plângem că legea nu funcţionează până când ajunge la noi şi cerem încă o excepţie. Dintr-o sumă infinită de excepţii se hrăneşte haosul pe care îl urâm cu toţii dar în care ne complacem precum porcii în noroiul cald.

Croitorul idiot

Iubesc cravatele și costumele precum ador munca în weekend, așa că vă dați seama ce plăcere mi-a făcut să bat drumul la magazinul de confecții exorbitante. În ciuda efoturilor mele de a ține cheltuiala sub control, cardul a suferit o rană profundă pe motiv de sacou, pantofi și papion. Probat, plăcut, plătit. ”Le modificăm după măsurile dumneavoastră. Veniți joi să le ridicați!” Mi-au golit buzunarul, dar m-au tratat corect, așa că am zis: Bravo, se poate și la noi. Au urmat alte două zile în care am fost prea ocupat cu locul de muncă și iată-ne în ziua nunții, la un pas de catastrofa textilă. 

Țin la unele tradiții. Una dintre ele spune că finul vine cu lăutari după naș și îi pune haina, apoi îi leagă papionul. Al meu s-a supus împotriva voinței lui la prima dar la a doua am eșuat amândoi. Haina de mare valoare nu vroia să urce pe naș. După câteva încercări penibile în fața audienței, timp în care credeam că nu mai știu să trag sacoul pe mine, am descoperit că idiot era croitorul. Căptușeala era cusută răsucit pe interiorul mânecii. Penibil, furie, foarfecă, haz de necaz. Proprietara magazinului se va revanșa peste câteva zile cu scuze convingătoare și o pereche de pantaloni din partea casei. Tardiv…

Urmează Oglinzile, croitorul și popa (3 din 3). O să fie scandal…

Contul meu a ajuns la limita maximă – 5000. În scurt timp voi şterge lista de prieteni şi vom trece la o pagină Facebook în loc de un cont obişnuit.

Ce trebuie să faci?

Nu trebuie decât să intri pe pagina de mai jos şi să dai LIKE. În curând mă vei putea urmări numai aici.

https://www.facebook.com/pages/George-Buhnici/100161976700958