Categoria: Comentarii & discuţii

Un amic îmi scrie că e la capătul puterilor. Nu se plânge de criză, de bani, de oboseală. Pur și simplu lucrurile de la el acasă nu mai merg bine deloc și este ”epuizat la cap”. Fără să fiu specialist, îmi dau seama că e în depresie. Însă priceperea mea se oprește aici.

Știu doar că oamenii supărați nu prea se remontează singuri. E greu să îți spui că va fi mai bine când lucrurile sunt de… rahat. Apoi și oamenii din jur nu se mai uită la tine cu aceiași ochi. Când începi să le spui despre belele tale, te compătimesc cu puțină amabilitate și apoi tac și te ascultă așteptând momentul oportun să încheie și să își vadă de… problemele lor. Pentru că și ei au cu siguranță destule… Încet, încet ajung să te evite. Și atunci ce faci? Ce faci când oamenii de lângă tine nu pot, nu vor sau nu știu să te ajute?

Amicul meu îmi scrie că s-a gândit să meargă la psiholog. Prima reacție a românului de rând: ”Ăsta-i nebun!”. Eu zic însă că e un om sănătos la minte, care trece printr-o pasă mai proastă. Un om care știe și simte ce e mai bine pentru el. Pasa proastă pentru mintea unui om poate fi ca o răceală la plămâni, o ruptură musculară a gambei sau o hepatită… Pentru fiecare dintre acestea mergem la câte un medic. Pentru mintea ta ce faci? Uite ce i-am răspuns amicului meu: (mai mult…)

Puţini ştiu că al doilea meu nume de botez este Daniel, însă nu acesta e motivul pentru care am o slăbiciune pentru Daniel Nitoiu. Puţini oameni mă mai impresionează zilele astea. Cei mai mulţi suntem atât de preocupaţi de noi înşine, de carieră şi de bani încât uităm care ne este rostul. Când mă uit la Daniel cu câtă voinţă dansează pe scena emisiunii “Dansez pentru tine” înţeleg că nu este acolo pentru el însuşi. Şi-a asumat cu smerenie, dacă nu e un cuvânt prea mare, cauza Alexandrei Mareşi încât pare de neoprit în faţa stilurilor de dans complicate, a efortului, a stress-ului că a intrat la duel. Eu îl văd aproape zilnic venind în redacţie. E obosit şi a slăbit, dar emană o energie pozitivă demnă de… un SMS din partea ta la 1322 cu textul Daniel. Eu îl susţin la duelul de vineri.

Susţine-l şi tu!

Un şofer într-o maşină mare de teren, fără anvelope de iarnă pe un drum acoperit cu lapoviţă. Nici nu e nevoie de viteză. Şoferul greşeşte fatal într-o curbă şi mor trei oameni. Simplu. UCIDERE DIN CULPĂ. PUNCT! Şi de la capăt.

Mercedes-ul ML 320 CDI este o maşină sigură în limitele legilor fizicii. Aşa scrie în manualele automobilelor. Sistemele de siguranţă, care ar fi trebuit să funcţioneze în momentul accidentului, sunt cele care lucrează strict prin intermediul roţilor. Mă refer la frâne şi tracţiune.

Vorbim despre ABS, adică sistemul de prevenire a blocării roţilor, distribuţia forţei de frânare, asistenţa la frânarea de urgenţă şi controlul tracţiunii, integrate toate în ESP, adică sistemul de control al stabilităţii. Destul cu chineza. ESP-ul nu ar fi trebuit să aibă nici o problemă să menţină roţile pe traiectorie. Cu două condiţii: roţile şi viteza să fie cele potrivite pentru drum şi vreme.

Mercedes-urile sunt renumite pentru confort şi felul în care “maschează” viteza. Ultima amendă de viteză am luat-o acum doi ani pentru că pur şi simplu nu mi-am dat seama cum am ajuns la 130 la oră în afara localităţii. Noroc că era vară. Cel mai probabil, expertiza tehnică ne va spune că Şerban Huidu depăşise viteza legală. Dar nu asta e cea mai mare problemă.

O ştiu pe propria piele. Poţi să ai cea mai sofisticată maşină pe alunecuş. Cu cât e mai mare, cu atât e mai greu de controlat, indiferent de tracţiunea integrală care nu mai poate face nimic când roţile nu pot executa comenzile calculatorului. La aproape două tone cât cântăreşte ML-ul, ar fi derapat în curbă şi la viteze mai mici după ce asfaltul s-a acoperit cu lapoviţă. Anvelopele late, de vară, devin tălpi de sanie la 3 grade cum erau duminică. Se întăresc şi pierd aderenţa.

DIncolo de deontologii care despică firul în 444 la televizor, eu văd trei lecţii scurte de învăţat aici: (mai mult…)

Dacă tot suntem încă sub aura momentului tragic care a marcat comunitatea Apple, vă propun să vedem o utilitate total neaşteptată a dispozitivelor magice la propriu şi la figurat. Trei iPod-uri sub mâinile unui magician genial – Marco Tempest – dau un spectacol fantastic. Te vei întreba la final: “Oare cum spanac a făcut-o?” De altfel momentul acesta e unul dintre favoritele mele de pe TED.com, un site pe care îl recomand ca disciplină obligatorie pentru cei deschişi la minte.

Asta spuneam aseară, cu o oră înainte de lansarea iPhone4S. Fără orgolii şi lipsă de modestie, pot spune că am intuit majoritatea noutăţilor. Era totuşi evident că vom vedea multe dintre tehnologiile noi despre care vorbeam acolo, dar care crezi că lipseşte cu adevărat de pe noul telefon Apple? Ce crezi sincer că ai fi putut folosi care să îţi facă munca mai uşoară şi timpul liber mai uşor de omorât?

Eu sincer cred iPhone4S este un telefon spectaculos şi foarte util dar nu este WWWOOOWWW aşa cum ne aşteptam. Probabil, după ce ne vom opri din visat cu ochii deschişi, o să vină Steve Jobs cuplat la o baterie Duracell şi ne dă din nou pe spate cu un iPhone care să “schimbe lucrurile din nou.”

Pentru pasionații de cifre și cei care au întrebat, blogul adună lunar peste 50.000 de cititori unici și peste 100.000 de vizualizări.
Canalul de YouTube, revitalizat de teste în ultimele luni, a depășit primele 500.000 de vizualizări.
Dacă citești acum, ești cel mai probabil bărbat cu vârsta între 18-45 de ani.
Sursa principală de trafic este căutarea pe Google, dar proporții importante vin din Facebook sau intrări directe.

Știi deja deja de pe blog că există o metodă legală să scapi de facturile neplătite. Scurt pe doi, dacă au trecut cel puțin trei ani de la emiterea facturii și tu nu ai plătit nici un leu, creditorul (operator de telefonie spre exemplu) nu mai are dreptul să ceară executarea ta silită în instanță. Toată povestea legală și peste 300 de comentarii sunt în postarea – Nu plătesc, doamnă!

Bun, bun, bun! De ce revin asupra problemei? Mi se reproșează o listă de chestiuni de moralitate printre comentarii. Spun că ”mi SE reproșează” pentru că discuția se desfășoară impersonal, adică moraliștii sunt de obicei anonimi. Ultimul m-a încărcat însă destul de puternic încât să mai dau un răspuns, sper final, acestei dispute de etică și civilizație.

Plecăm de la premisa că nu e urât sau rușinos să te faci că uiți de datorii, e chiar ilegal de-a dreptul. O știm cu toții. Atunci, câtă vreme democrația este domnia legii, mă aștept ca băncile, firmele de telefonie sau vânzătorii de electrocasnice să ofere credit dar să își urmărească încasările. Câtă vreme își permit luxul de a aștepta mai mult de trei ani ca să își încaseze debitele restante, înseamnă că fac profituri suficient de grase încât să amâne rezolvarea problemei.

Pentru mine asta ridică însă un alt semn de întrebare. Unul periculos. (mai mult…)

Oglinzile, croitorul și popa (1 din 3)

Oglinzile, croitorul și popa (2 din 3)

Preotul genunei

Primele două păţanii sunt însă glume copilăreşti pe lângă duşul rece din altarul bisericii Sf. Silvestru.

Dincolo de taina cununiei, lecţia de morală creştină din predică mi s-a părut de maximă elocvenţă: “Prea mulţi tineri se căsătoresc fără să mai treacă şi pe la biserică pentru binecuvântare!” Înclin să îi dau dreptate ca orice ortodox, după care îmi amintesc senzaţia penibilă de la ultimul botez, într-o biserică de cartier din Militari. Preotul m-a scanat de jos până sus şi când a ajuns la cap, preţul său fără chitanţă crescuse progresiv de la 200 la 900 de lei. Plus avansul pe care nu mai recunoştea că îl primise. După câteva zile a avut tupeul să mă mai şi sune ca să îmi ceară favoruri.

Dar să revenim la Silvestru…

Tactica e simplă. Când dai să pleci, îţi aminteşti de certificatul de căsătorie. Naşul îşi asumă automat drumul spre altar unde preotul aşteaptă cu un zâmbet curtenitor. Urmează câteva fraze pline de înţelepciune, după care îţi dai seama că nu îţi va da ieftin certificatul. Vrea să bagi mâna în buzunarul tău ca să îl umpli pe al lui. Un şantaj lipsit de subtilitate. Preotul este acolo să te jecmănească şi este pregătit să îţi ia banii cu dexteritatea unui cameleon. Limba lipicioasă simte gustul bancnotelor înainte să le vadă şi porneşte spre ele cu precizia unui vânător de insecte multicolor.

Eu îi spun că 1300 de lei este exagerat şi nejustificat, el spune că: “Aşa e la noi, la Silvestru”. I se spune contribuţie benevolă dar nu se afişează nicăieri. După câteva tentative de negociere a tarifului, apelez la tacticile lui. Îi amintesc de ce a spus în predică despre tineri. “Nu credeţi că se simt jecmăniţi la biserică şi de aceea se abat de la tradiţia creştină? Nu vă e teamă că bătrânii de pe urma cărora huzuriţi se vor duce în pământ iar bisericile se vor goli?” Cuvintele mele ricoşează fără să zgârie armura de nesimţire preotului. Sunt conştient că ultima soluţie ar fi să trec de la dialogul elegant şi tăios la mahala. Refuz să înjur în altar şi mă recunosc înfrânt. Preotul îmi ia ultimii bani lichizi din buzunar şi pleacă fericit acasă la volanul maşinii lui premium.

Cavalerul de onoare mă avertizase că tocmai ce îi filmase pe cuvioşii preoţi cu camera ascunsă cerând mită cu tupeu. Au apărut şi la ştiri, Patriarhia a condamnat public gestul şi apoi… nimic. S-au întors fiecare la turmele lor de oi credincioase, dătătoare de foloase trebuincioase unei vieţi pline de evlavie în sânul clerului atotputernic şi suveran.

Neputinţă!

Asta e senzaţia cu care te lasă fiecare dintre cele trei episoade. E o minune că lucrurile funcţionează chiar şi prost când nu poţi fi sigur de nimic în România. Jungla de beton nu are praguri şi nici repere. Ne-am obişnuit să ne plângem că legea nu funcţionează până când ajunge la noi şi cerem încă o excepţie. Dintr-o sumă infinită de excepţii se hrăneşte haosul pe care îl urâm cu toţii dar în care ne complacem precum porcii în noroiul cald.

Oglinzile, croitorul și popa (1 din 3)aici.

Croitorul idiot

Iubesc cravatele și costumele precum ador munca în weekend, așa că vă dați seama ce plăcere mi-a făcut să bat drumul la magazinul de confecții exorbitante. În ciuda efoturilor mele de a ține cheltuiala sub control, cardul a suferit o rană profundă pe motiv de sacou, pantofi și papion. Probat, plăcut, plătit. ”Le modificăm după măsurile dumneavoastră. Veniți joi să le ridicați!” Mi-au golit buzunarul, dar m-au tratat corect, așa că am zis: Bravo, se poate și la noi. Au urmat alte două zile în care am fost prea ocupat cu locul de muncă și iată-ne în ziua nunții, la un pas de catastrofa textilă. 

Țin la unele tradiții. Una dintre ele spune că finul vine cu lăutari după naș și îi pune haina, apoi îi leagă papionul. Al meu s-a supus împotriva voinței lui la prima dar la a doua am eșuat amândoi. Haina de mare valoare nu vroia să urce pe naș. După câteva încercări penibile în fața audienței, timp în care credeam că nu mai știu să trag sacoul pe mine, am descoperit că idiot era croitorul. Căptușeala era cusută răsucit pe interiorul mânecii. Penibil, furie, foarfecă, haz de necaz. Proprietara magazinului se va revanșa peste câteva zile cu scuze convingătoare și o pereche de pantaloni din partea casei. Tardiv…

Urmează Oglinzile, croitorul și popa (3 din 3). O să fie scandal…

Acest mesaj nu e o glumă, ba chiar e important şi urgent.

Contul meu a ajuns la limita maximă – 5000. În scurt timp voi şterge lista de prieteni şi vom trece la o pagină Facebook în loc de un cont obişnuit.

Ce trebuie să faci?

Nu trebuie decât să intri pe pagina de mai jos şi să dai LIKE. În curând mă vei putea urmări numai aici.

https://www.facebook.com/pages/George-Buhnici/100161976700958